Trei cruci de lemn, trei cruci enorme de lemn 
Vopsite cu trei culori, păzesc pe marginea șoselei 
Fîntîna celor... credicioși! 
Trei cruci pe marginea șoselei cu gesturi largi de mîini bolnave 
Opresc din drum pe călători și parcă-s trei spînzurători 
De care atîrnă trei cristoși... 
Într-o zi împinși de-același funerar îndemn 
Ca dou-armate puse una-n fața alteia 
Cuminții se-ntîlniră cu nebunii 
Copiii morților de mîine se-ntîlniră cu părinții... 
„Și-armatele-ncepură lupta la umbra crucilor de lemn 
Deoparte flutura stindardul credinței... alb... curat...”
...ca albul cel curat, al florilor de nufăr 
Iar tricolorul nebuniei, închis cu grijă-n cîte-un cufăr 
De craniu omenesc... 
Stă gata să se desfășoare la cea dintîi îngenunchere
A albului domnesc... 
Însă-n ziua-aceea cerul înnegrit de fum părea 
Un tavan de catedrală ce se năruia 
„Iar fumul din clopotnițele-aprinse deschidea-n albastru:”
Drumul altui fum, mai greu, mai negru și-albastrul se-nnegrea... 
Și-n ziua-aceea cerul înnegrit de fum părea 
Un tavan de catedrală ce se năruia 
Și mulțimea-nspăimîntată, spre clopoțnitele-aprinse 
Se-ndrumează grupuri, grupuri, cei cuminți privesc plîngînd 
Plîng ca resturile unei armate-nvinse, iar nebunul stă deoparte 
Și zîmbește... fredonînd: 
Blasfemie!
„Iar tricolorul nebuniei adăpostea pe-nvingători!”